Cum ating companiile obiectivul NET ZERO. Cazul Rossmann Romania

Ce este NET ZERO

Obiectivul NET ZERO este o strategie importantă pentru combaterea încălzirii globale. Și cum încălzirea globală este determinată de cantitatea prea mare de gaze cu efect de seră pe care omenirea le emite în atmosferă, precum dioxidul de carbon, dar nu numai, oamenii de știință au ajuns la concluzia că soluția este echilibrarea acestei cantități până la zero. Adică toată cantitatea de CO2 pe care o trimitem în aer să o măsurăm și apoi să facem cumva să absorbim exact aceeași cantitate. Sumă zero. Cât pui, atâta retragi. La asta se referă conceptul "net zero".

În ceea ce privește statele, acest obiectiv este obligatoriu. Guvernele din întreaga lume au stabilit să atingă obiectivul NET ZERO până în 2050, ca parte a Acordului de la Paris.

În ceea ce privește companiile, obiectivul acesta este, de cele mai multe ori, voluntar. Multe companii mari își stabilesc astfel de ținte, ca parte a strategiilor de sustenabilitate. Care strategii au devenit însă, deja, obligatorii pentru mulțe firme și vor deveni obligatorii, treptat, pentru și mai multe. Probabil așa se explica de ce 37% dintre cele mai mari companii din lume au astfel de ținte, până în 2050, conform unui studiu realizat de Accenture.

Evident că cele mai mari emisii de gaze cu efect de seră vin din industrie. Și sunt două modalități principale prin care industria poate atinge obiectivul NET ZERO:

Reducerea emisiilor

Compensarea emisiilor

Reducerea emisiilor este primul si cel mai important pas. Si se poate face prin tot felul de motode, incepand de la reducerea risipei, de orice fel, reducerea consumului, de orice fel, pana la trecerea la energie regenerabilă.

Dacă după luarea tuturor măsurilor de reducere a emisiilor, companiile constată că tot rămâne o cantitate semnificativă de gaze cu efect de seră pe care o emit în atmosferă, direct sau prin produsele și serviciile pe care le folosesc, atunci trec la pasul nr. 2: compensarea. Care ar trebui deci să se refere doar la emisiile care nu se pot evita.

Compensarea amprentei de carbon este însă un subiect delicat, pentru că unele companii sunt acuzate că trec direct la acest pas sau prea rapid, înainte de a încerca măcar să reducă ce pot reduce. Și atunci problema de bază nu se rezolvă, de fapt. Dacă noi în continuare emitem aceleași cantitati enorme de CO2, nu ne putem aștepta să combatem schimbările climatice.

Compensarea poate sa însemne:

Cumpărarea de certificate de carbon

Captarea de emisii de carbon

Cum funcționează piața de carbon

Cumpărarea certificatelor de carbon se face și ea în două feluri: în mod obligatoriu, pe o piață reglementată. Și în mod voluntar, pe o piață nereglementată.

Piața obligatorie - cote

În Europa, piața obligatorie este reglementată de Sistemul de Comercializare a Cotelor de Emisii sau EU ETS (Emissions Trading System). Un instrument înființat de Uniunea Europeană în 2005 cu scopul de a ajuta în atingerea obiectivelor de reducere a emisiilor de CO2. Un instrument care obligă, practic, anumite companii, să dețină un permis pentru fiecare tonă de CO2 pe care o emit. Companiile trebuie să cumpere aceste permise prin licitații, iar prețul este influențat de cerere și ofertă.

Concret, autoritățile au stabilit un plafon de gaze cu efect de seră pe care marii poluatori au voie să le emită anual. Și sunt alocate niște cote de emisii pentru aproximativ zece mii de fabrici din sectorul energetic, industria prelucrătoare, operatorii de aeronave care zboară în UE, Elveția și Regatul Unit.

Dacă, după măsurarea amprentei de carbon, o companie constată că nu are suficiente cote alocate, are două opțiuni: să-și reducă emisiile sau să cumpere alte cote. Cu timpul, plafonul scade oricum, iar cotele emise sunt din ce în ce mai puține, astfel încât presiunea pe companii să fie la un moment dat suficient de mare încât să reducă emisiile totale.

Piața voluntară - credite

Piața voluntară presupune cumpărarea unor credite sau certificate de carbon pentru compensarea emisiilor. Credite care sunt generate practic de alte companii, care dovedesc cumva că proiectele lor reduc efectiv gazele cu efect de seră sau le absorb.

Un astfel de certificat cumpărat îți dă practic dreptul de a emite o tonă de dioxid de carbon. Si se elibereaza pentru proiecte precum:

centrale care au trecut de la combustibili fosili la energie regenerabilă;

proiecte de protecție a pădurilor sau de reîmpădurire

Calitatea creditelor de carbon și eficacitatea lor sunt însă și ele controversate. Fiind o piață nereglementată, fără reguli clare, există îngrijorări că aceste credite nu contribuie într-adevăr la combaterea încălzirii globale.

Exemplu concret

Romcarton & Ambro, parte din grupul Rossmann, este lider în producția de hârtie pentru cartonul ondulat. Și este un dintre companiile care și-au propus să reducă amprenta de carbon cu 50% până în 2030, comparativ cu anul 2020. Așa că am fost curioasă să aflu cum se întâmplă lucrurile în practică, în România. L-am întrebat pe directorul comaniei cum intenționează să atingă acest obiectiv.

Paul-Henri Kohler, CEO Romcarton Groupe Rossmann: "Noi, ca mari consumatori de energie si ca mari emitatori de CO2, noi primim la momentul asta niste certificate gratuite. La final de an contabilizam câte emisii de CO2 am emis si trebuie să dăm înapoi acest permis. Dacă nu avem suficient, putem să cumpăram niște permise. Dacă avem prea mult, putem să le vindem.

În timp, aceste permise se vor reduce. Sunt deja niste programe de reducere pentru perioada 2025-2030 și dupa aceea, peste 2030. Și în final nu vom mai putea primi aceste certificate gratuit, asa ca noi suntem cam obligati, ca sa nu platim taxa pe carbon - care e destul de scumpă acum - 80-85 euro/tona de carbon. Noi investim, ca să reducem emisiile pe care le producem.

Ca tip de investitii: pe partea de eficientizare, adică să folosim mai putin energie ca să facem acelasi produs. Apoi, foarte multe investiții pe care putem să le facem pe partea energetică, să trecem la energie verde, cum se zice.

Apoi, putem sa sustinem niste actiuni de captare de carbon. Sechestrare de carbon. Asta poate să însemne captare naturala - cel mai bun exemplu sunt pădurile.

Sau captarea industriala. Sunt în studii niste noi tehnologii care pot sa capteze acest carbon si dupa aceea sa le stocheze."

Când faci offset

Adică acea compensare. Când cumperi certificate? După ce ai luat toate măsurile de reducere? E o chestiune de etică? Care ține de voluntariat mai mult? L-am întrebat pe CEO Romcarton Groupe Rossmann.

Iată cum se văd lucrurile din perspectiva lui Paul-Henri Kohler: "Este concomitent. Se poate acționa și direct, noi să lucrăm să scădem emisiile pe care le generăm. Și concomitent noi putem deja să aderăm în niște proiecte de sechestrare de carbon.

Noi, pentru ambele fabrici, am definit o strategie foarte clară de scădere de emisii de carbon. Sunt niste jaloane până în 2030, investiții pe care le facem, un program pe care îl urmăm, ca să putem să reducem emisiile de carbon. Și in acest program, noi acum cumpărăm energia verde. Adică furnizorul nostru de energie ne asigură că energia pe care ne-o vinde el provine din surse regenerabile."

Astea sunt măsurile de reducere deci. Dar întrebarea era, dupa ce iei toate masurile astea și constatați că îți mai răman niște cantitati semnificative până să atingi ținta NET ZERO, ce faci? Cumperi certificate?

Paul-Henri Kohler: "La momentul asta, în România încă nu funcționează foarte bine. Dar eu cred că asta ar fi soluția.

Putem face asta voluntar, este ceea ce facem la Bucuresti. Adica furnizorul nostru ne energie ne dă certificate că energia provine din surse regenerabile. Dar este voluntar.

Europa mi se pare că acționează destul de bine. Prin acest ETS vor reduce emisiile în Europa, dar în plus față de asta, cu CBAM (Carbon Border Adjustment Mechanism), o să forțeze și alte companii din alte țări care vor să exporte în Europa să plătească această taxă de carbon."

CBAM (Carbon Border Adjustment Mechanism)

Mecanismul de ajustare la frontieră (CBAM) a intrat in vigoare de la 1 octombrie 2023 in toata Europa și obligă companiile, inclusiv pe cele din România deci, care importă anumite produse din țări din afara Uniunii Europene, să raporteze date despre amprenta de carbon a produselor respective.

Într-o primă fază, până în 2026, sunt vizate bunurile considerate cele mai poluante: ciment, fier și oțel, aluminiu, îngrășăminte, produse pe bază de polimeri, hidrogen sau amoniac. Urmând ca după această etapă de tranziție, orice importantor, de orice mărfuri din afara UE, să fie nevoit să declare cantitatea de bunuri și emisiile aferente.

Prima raportare trebuia să se facă până pe 31 ianuarie 2024. Dar Comisia Europeană a amânat apoi obligația cu 30 de zile.