Turism sustenabil în Vietnam
Turismul cel mai sustenabil e cel pe care nu îl faci. E când stai acasă. Glumesc, desigur. Însă doar pe jumătate.
Jumatatea-glumă este că, în realitate, e important să călătorim. Pentru noi, ca indivizi, sunt o grămadă de beneficii ale călătoriilor, pe care le observăm cu ochiul liber de câte ori plecăm sau care au fost dovedite în timp de tot felul de studii. Călătoriile ne ajută să facem față mai bine bolii secolului, stresul, ne ajută să fim mai creativi, mai productivi la serviciu și chiar mai sănătoși.
Iar pentru țara vizitată și locuitorii ei, turismul e mană cerească. Sau ar trebui să fie. Contribuie la creșterea economiei, la dezvoltarea afacerilor, susținerea antreprenorilor locali, crearea de joburi.
În 2020, de exemplu, a fost mare supărare în Europa din cauza pierderilor provocate de restricțiile de călătorie din timpul pandemiei. UE a pierdut două milioane de locuri de muncă în sectorul călătoriilor și turismului, iar contribuția la Produsul Intern Brut a fost redusă la jumătate față de 2019, de la aproximativ 10% la 5% din PIB.
Jumătatea-ne-glumă este că turismul a crescut într-un ritm atât de accelerat și într-un mod atât de barbar încât începe să pună probleme serioase. 8% din gazele cu efect de seră, cele care cauzează schimbările climatice, provin din industria turismului. Pentru că industria asta adună, de fapt, mai multe industrii poluatoare la un loc: transportul, construcțiile, bunurile și serviciile, cazarea, mâncarea și băutura, agricultura.
Plecăm de acasă, dar încercăm să fim cât mai responsabili
Din moment ce deplasările dintr-un loc în altul contribuie cel mai mult la emisiile de dioxid de carbon, probabil că ideal ar fi să mergem cât mai aproape de casă.
Să evităm să mergem cu avionul.
Să încercăm să mergem în zone mai puțin turistice, pentru ca acolo, de obicei, se produce și cea mai mare poluare, risipă și cel mai mare deranj. Vezi Barcelona, unde scrie pe toate gardurile “Plecati acasă, turiști”.
Să mergem poate în extrasezon, când, la fel, e mai puțin aglomerat.
Să ne cazăm în hoteluri și pensiuni care fac eforturi pentru a evita risipa de energie, de hrană, care se aprovizionează local și care încearcă, la rândul lor, să fie mai responsabili.
Iar odată ajunși la destinație, să consumăm cât mai mult produse locale, organice, direct de la sursă, să încercăm să ajutăm comunitatea locală prin vizita noastră acolo.
Cam asta înseamnă, pe scurt, turismul sustenabil. Despre care puteți afla mai multe și din acest interviu: Turismul în era schimbărilor climatice.
Vietnam
În cazul nostru, vizita în Vietnam nu bifează, evident, distanța scurtă față de casă. Și deci, nici partea cu evitarea avionului.
Am ales în cunoștință de cauză. Știu că industria aviatica are o amprentă de carbon de 2,5% din emisiile globale. Și știu că, deși pare puțin, e puțin doar din cauza inechitățiii sociale. Foarte puțini oameni își permit, de fapt, să zboare.
Știu deci că ne numărăm printre privilegiați. Și sunt momente când mă simt vinovată pentru astfel de privilegii. Și altele, în care sunt recunoscătoare. Pentru acest zbor lung, singurul pe anul ăsta, aleg recunoștința pentru tot ce mi-a oferit această plecare, în locul învinuirii. Poate că o să renunțăm la un moment dat să călătorim departe. Poate că o să fim nevoiți. Deocamdată însă suntem aici. Alegem să călătorim departe, dacă putem, o dată pe an.
Dar, ceea ce încercăm să facem, dacă tot plecăm departe, cu avionul, este să ținem cont de celelalte aspecte care fac dintr-o călătorie să fie mai eco-conștientă.
Vacanța asta în Vietnam bifează, în afară de drumul până acolo, cam toate celelalte chestiuni care țin de turismul sustenabil. Voit sau chiar întâmplător, uneori. Și ținând cont că a fost o vacanță lungă, de o lună, așa cum nu am mai avut până acum, în care am umblat mult și am stat în multe locuri, sper să compenseze, cât de cât, amprenta mare de carbon pe care am avut-o din pricina zborului dus-întors.
Destinație mai puțin turistică. Încă
Deși turismul a crescut enorm în Vietnam în ultimii ani - de la 2 milioane de vizitatori străini în anul 2000 la 18 milioane în 2019, destinația e încă putin cunoscută ca turistică, cel puțin la noi. Cred însă că în următorii ani, Vietnam are toate șansele să devină următoarea Bali, Maldive, Thailanda, Seichelles sau oricare alta destinație exotică. Pentru că e mai ieftin și cel putin la fel de frumos.
Mai au de lucrat la capitolul curățenie, servicii, vorbitul unei limbi de circulatie internațională, dar zonele naturale și sălbatice sunt sălbatice peste tot. Și fascinante. Iar frumusețea naturii bate de multe ori calitatea serviciilor sau faptul că nu vorbește nimeni limba engleză. Zic eu.
Extrasezon
În Vietnam se merge cam din februarie în iunie, în anumite zone. Și din octombrie în martie, în alte zone. Deci în iulie-august, când am fost noi, nu prea e de mers. Pentru că e prea cald, în centru. Sau sezon ploios, în nord si în sud. Ploios însemnând practic că plouă în fiecare zi.
Dar noi am riscat și am fost. Cu doi copii după noi. Asumat. Știam despre toate astea. Nu vreau să intru în prea multe detalii despre motivele pentru care am luat decizia asta, dar cumva cred că am și sperat să nu fie chiar atât de grav. Și chiar am avut noroc. Nu a fost grav. Ba chiar ne-a plăcut. Am învățat să ne adaptăm la turism făcut pe ploaie sau să fim pregătiți mereu de ploaie, cu pelerinele la noi. Și asta ne-a scos din zona de confort și ne-a dat un spirit de aventură care a început să ne și placă la un moment dat. Dar adevarul e și că cel mai mult ploua noaptea și dimineața. Dupa ora 11:00 nu prea am prins mari ploi. Poate doar la munte. Dar mereu calde și binevenite, pe căldurile alea.
Apoi, odată ajunși acolo, am avut grijă unde ne cazăm, cu ce ne deplasăm în interiorul țării, ce mâncăm, ce bem, ce cumpăram, ce vizităm.
Să le luăm pe rând.
Transportul
Vietnam e o țară lungă. Cam ca Italia. Și ca suprafată, în jur de 300 de mii de kilometri pătrați, dar și ca poziționare, pe verticală. De la nord la sud, țara are 1 650 de km. Italia are 1 185 de km. Iar prin comparație, România are 530 de kilometri de sus în jos.
Așadar distanțele sunt mari și din pricina asta se circula mult cu avionul în interiorul țării.
Noi însă, având musca pe căciulă pentru zborul deja lung pe care l-am făcut până acolo, dar și ca să economisim bani și, de ce nu, să experimentăm lucruri noi și potențial distractive pentru copii și pentru copiii din noi, am ales să parcurgem distanțele lungi cu trenul de noapte și cu "sleeper bus", în loc de avion.
Și a fost genial. Copiii s-au distrat, noi am stat relaxați.
Ne-am mutat de mai multe ori într-o lună. Din sud în centru, din centru în nord și din nord din nou în sud. Și am reusit, cu o singură excepție, când nu am avut alternativă, să evităm avionul. Asta am simțit că a fost cea mai mare realizare în materie de eco-turism.
Cea mai lungă distanță, vreo zece ore, până în capitala Hanoi, am parcurs-o într-o cușetă cu patru paturi, supraetajate, în care ne-am bucurat de intimitatate și s-a putut dormi mai bine decât mă așteptam. Iar alte distante mai rezonabile, de 4-7 ore le-am facut cu acest autobuz de dormit, despre care am auzit prima dată, unde nu există scaune, ci doar niste sezlonguri (în anumite modele) și niste paturi propriu-zise (în alte modele). Super confortabile. Mai ales cele cu paturi.
Autobuzele astea mi s-au părut o mare invenție si m-am intrebat dacă nu cumva ar functiona și la noi. În condițiile în care văd că nu ne iese cu infrastructura feroviară. Cred că ar ajuta la creșterea turismului intern. Multă lume din București știu că nu se duce la mai mult de trei ore distanță de casă din cauză că nu vor să conducă atât de mult. Dar să mergi până la Cluj sau Hunedoara cu un astfel de autobuz mi s-ar părea de mare ajutor.
Ca să nu mai zic de plecările în Grecia, Bulgaria. În loc să faci 8-10 ore pe drum, cu mașina, să ajungi mort de oboseală, poți să citesti, să dormi, să te joci și să ajungi chiar fresh la destinație.
Ca un element de culoare, acolo, în Vietnam, la intrarea în autobuz ți se cere să te descalți. Mai mult prin pantomimă, dar te prinzi. Ți se dă o pungă în care să-ți pui pantofii și te mai poti încălța abia la plecare. Dacă se face vreun stop pentru pipi, unii oferă și papuci, cât să cobori din autobuz și să vii înapoi.
Merită spus aici și că Vietnam e țara papucilor. Ca probabil mai toate țările tropicale. Nu prea umblă lumea cu altceva în picioare. Poate și de aceea le vine ușor tuturor să-ți ceară, peste tot, să lasi papucii la intrare. Sau poate e pur si simplu o chestie culturală, nu știu. Cert e că la muzee, temple, chiar și la WC, la o toaletă publică la mare, ni s-a cerut să ne descălțăm. Mi s-a părut foarte interesant.
Spuneam că au fost și chestii sustenabile întâmplătoare, de care ne-am bucurat și le-am luat ca atare. Cum a fost de exemplu faptul că în orașe am circulat cel mai des cu taxiul electric. Pentru că cele mai multe firme de taxiuri aveau mașini Vinfast, firma lor, națională, iar firma asta cred că face doar mașini electrice. Sau faptul că pe o insulă am mers doar cu buggy electric, din simplul motiv că nu existau mașini acolo.
Cazarea
Am avut șapte cazări într-o lună. În centrul orașului, la periferie, la țara, la mare, în vârf de munte, pe insulă. Și am stat în apartament, boutique hoteluri, pensiuni, în gazdă. Însă de fiecare dată când am ales cazarea, un criteriu important era să fie cât mai sustenabilă cu putință. Cum am făcut asta?
Am căutat toate cazările pe Booking. Și unul dintre criteriile pe care le-am bifat mereu a fost “travel sustainable”. În felul ăsta, am putut vedea doar acele cazări care fac eforturi să aibă o amprentă de carbon cât mai mică, pe o scară de la unu la trei. Nivelul unu face eforturi mai mici. Nivelul trei face eforturile cele mai mari.
Cât de corecte și transparente sunt aceste filtre, cum poți verifica tu, simplu cetățean, înainte de a ajunge la destinație, tot ce declară proprietarii acolo, e o altă discuție. Dar măcar această primă triere am încercat să o facem.
Booking explică modul în care acordă aceste insigne de sustenabilitate și oferă și câteva studii de caz, din care deducem că sunt 32 de practici de sustenabilitate pe care le pot bifa proprietarii. De la metode de reducere a consumului de apă, prevenire a risipei alimentare, reciclare, educare, spații verzi în interiorul proprietății, becuri LED în proporție de 80%, până la faptul că ajută comunitatea locala prin tururi sau activitati oferite de localnici. Și, foarte important, promisiunea că nu oferă produse de plastic de unica folosință, cum ar fi pahare, tacâmuri, sticle cu apă sau suc, recipiente mici cu șampon sau gel de duș.
Uitându-mă pe site-ul lor, unde descriu programul, nu am putut să nu remarc fraza “În prezent, dezvoltăm un proces de verificare care ne va ajuta să ne asigurăm că informațiile de durabilitate pe care le oferim oaspeților sunt cât mai exacte și actualizate posibil. Combină două procese: feedback de la oaspeții anteriori ai unei proprietăți și colectarea de dovezi de la un auditor terț de încredere.” Ceea ce, după înțelegerea mea, înseamnă că deocamdată merg pe încredere în acordarea insignelor. Nu merge nimeni la fața locului să verifice efectiv cele declarate. Încă.
Dar adevărul e că la toate cele șapte cazări, mare parte din promisiunile bifate păreau să fie respectate. Nu prea am primit apă îmbuteliată în plastic. Unii aveau apă în carafe sau sticle de sticlă, alții nu ofereau deloc apă. Iar alții, care ne-au dat sticle de plastic, ne-au transmis și că apa de la robinet poate fi băuta dacă o fierbem și am primit și o cană de fiert. Ceea ce am apreciat.
În rest, peste tot, șamponul și gelul de duș erau puse în recipiente reutilizabile, mâncarea era mereu preponderant din produse locale, am remarcat și becurile LED în camere și cu siguranta am sesizat aceasta colaborare stransă cu cei din comunitatea locală, pentru că mereu, la cea mai mică cerere, gazdele dădeau repede un telefon și ne trimiteau un localnic să ne ofere vreun serviciu: transport, masaj, tururi ghidate, orice.
Ciudat mi s-a parut însă că absolut toți ofereau periuțe de dinți și mini paste de dinți. Din plastic. Nereciclabile, după cum știm. Pe care eu le consider tot produse din plastic de unică folosință. Aș zice că e o scăpare a celor de la Booking. Faptul că nu includ și periuțele de plastic și mai ales mini pastele de dinți la articolele care nu ar trebui oferite, dacă vrei să fii considerat un hotel sustenabil.
Eco Lodge, Farmstay si Homestay
Trei dintre cazările noastre au fost în așa numitele Eco Lodge, din care una era și Homestay. Iar la un Farmstay ne-am petrecut o bună parte din timpul zilei, deși nu am înnoptat. Toate denumirile astea le-am întâlnit foarte des în Vietnam și toate mi se par a fi cazări sustenabile.
Le iau pe rând.
Deși sunt tot felul de definiții pentru Eco Lodge, ce am înțeles eu că înseamnă, pe scurt, dincolo de toate celelalte criterii care fac o cazare să fie sustenabilă și pe care le-am exemplificat mai sus, este amplasarea. De obicei, în mijlocul naturii. Departe de orașe, de agitație, de gălăgie. Într-un cadru natural unde industria construcțiilor are un impact mai mic. Adică nu mari hoteluri, mari resorturi. Ceva mic, intim, câteva camere.
Și chiar daca nu există o certificare internatională sau locală măcar pentru asta - este suficient să te autoproclami Eco Lodge - chiar se respectau criteriile astea. O cazare de tip Eco Lodge a fost într-un sat. Una în varf de munte. Și o a treia pe insulă.
Într-un caz gazdele stăteau acolo, cu noi, în aceeași curte. Își construiseră niște camere pe care le închiriau. Și din asta trăiau. Asta a fost și proprietatea de tip Eco Lodge Homestay.
Iar la Farmstay se întâmplă și ceva activitate agricolă. Ori cresc animale, ori au grădini cu tot felul de legume și verdețuri. Iar turiștii pot participa la astfel de activități.
De ce este sustenabil să stai în astfel de locuri?
În primul rand pentru că ajuți comunitatea locală. Aceste proprietăți nu aparțin, de regulă, marilor lanțuri hoteliere, sunt deținute de localnici. Apoi, mănânci fructe și legume locale, produse organic, probabil, de cele mai multe ori. Cunoști obiceiurile locului, ai o experiență autentică. Și contribui, prin banii tai, la dezvoltarea acelei comunități. Plus că prețul e de cele mai multe ori mai mic decât la hotelurile obișnuite.
Dezavantajul poate fi însă că uneori experienta este “prea” autentică. Poate mai mult decât poți duce. Nevorbitul unei limbi străine poate să însemne să te trezești cu altceva de mâncare decât ai comandat. Sau mâncarea poate să fie prea piperată, deși tu ai crezut că ai precizat "not spicy", "not hot", "not chilly". Sau să existe meniu numai în limba respectivă, din care să nu înțelegi nimic, în cazul nostru vietnameză. Și astfel să rezulte 50 de minute investite doar în plasarea unei comenzi.
Google Translate ne-a ajutat enorm. Dar are și el limitările lui.
În concluzie însă, nu am regretat "prea" autenticul. Și nu am schimba experiența de Eco Lodge cu una de hotel clasic. Hoteluri avem peste tot. Eco Lodge e ceva mai rar. Și mai interesant de trăit, cu siguranță. În primul rând pentru o mai mare conectare cu natura.
Mâncarea și băutura
Nu știu cum e pentru voi, dar pentru mine, o parte importantă din experiența turistică este și mâncarea. Degustarea mâncărurilor locale. Ei bine, interesul pentru gastronomia locală este binevenit nu doar pentru o experiență autentică, ci și pentru că poate contribui în mod direct la reducerea amprentei de carbon a turismului. Producția alimentelor are multiple implicații în sustenabilitate, de la pierderea biodiverisității și a ecosistemelor, conversia terenurilor, consumul de apă, folosirea pesticidelor, pâna la organisme modificate genetic, bunăstarea animalelor sau modificarea unor procese chimice globale, precum circuitul azotului.
Cu gândul poate mai mult la excitarea papilelor gustative decât la circuitul azotului în natură, am mâncat timp de o lună noodles și orez prăjit de mi-au ieșit pe nas. Dar în același timp am trecut și peste nevoia imediată și permanentă de plăcere gustativă și am mâncat:
supă la micul dejun, deși nu aveam în obicei așa ceva, suc de cocos direct din nucă în loc de sucuri imbuteliate, importate, deși nu sunt mare fan cocos, un fel de iarbă chinezească, cam tare, ațoasă și insipidă pentru gustul meu, dar care era verde, locală, deci probabil hrănitoare.
Am încercat cam toate mâncărurile și băuturile lor, specifice. Fără să ne propunem să fim martiri, dar și fără să insistăm să căutăm produsele noastre, cu care eram obișnuiți, doar ca să nu ieșim din zona de confort. Cum era să mă duc la supermaket să caut prune, mere și pere importate de pe nu știu unde, când era din belșug fructul dragonului, guava, mango și ananas?
Cu o astfel de abordare echilibrată, zic eu, am descoperit o specialitate de cafea care m-a dat pe spate: egg coffee. Și am mâncat cele mai gustoase mâncăruri, din niște dughene care probabil că în România nu ar primi niciodată aprobare de la Direcția de Sănătate Publică.
Cumpărăturile
După transport și mâncare, cumpărăturile sunt și ele mari generatoare de gaze cu efect de seră, în calculul amprentei totale de carbon a turismului. Suveniruri, magneți, pălării, statuete, haine și accesorii, toate astea par să fie și ele parte din experința turistică. Dar trebuie să fim atenți la ce și cât cumpărăm, dacă vrem să fim turiști responsabili.
Noi am încercat să ținem cont în primul rând de principiul "Redu consumul", general valabil și acasă și în deplasare. Să nu cumpărăm ceva, doar ca să cumpărăm, doar ca activitate distractivă. Asta încercăm să le transmitem mereu și copiilor. Ai nevoie? Îți place foarte mult? Mărimea este potrivită pentru tine? Materialul este natural? Vrei musai o amintire? Perfect! Dar să fie una, nu 100. Vrei musai o jucărie? Ok, dar să fie una, nu 10.
Apoi, criteriul principal pe care l-am aplicat, dacă am trecut deja de întrebările de mai sus, a fost să fie ceva produs local. Nu importat. Așa am adus acasă, pentru noi, prieteni și familie:
cafea vietnameză luată de la mici producători - am aflat că Vietnam este al doilea mare producător de cafea din lume ceai de lotus si iasomie haine din bumbac organic certificat, produse de designeri locali, din magazine care dădeau și bon - căci e plin de tarabe cu fake-uri suveniruri făcute din coji de ouă de către persoane cu dizabilități - e o mare discuție acolo despre efectele dioxinei, o substanță toxică pe care americanii au împraștiat-o în timpul razboiului din Vietnam (1962-1971), asupra copiilor de atunci, deveniți acum adulți.
Dincolo de amprenta de carbon mai mare a produselor aduse de peste mări și țări, mai există și fenomenul de "economic leakage" (scurgerea economică), o provocare mare pentru destinațiile populare. Un fenomen care apare atunci când hotelurile, restaurantele, magazinele importă mărfuri și astfel banii generați de turism, în loc să ajute economia locală, merg tot către companii mari internaționale.
Și nu ne dorim asta. Ce ne dorim atunci când vrem să facem turism sustenabil este să susținem, cum putem, comunitatea locală. Dacă avem doar acest singur aspect în minte, atunci inevitabil toate alegerile noastre vor fi de la sine mai eco, fără să facem eforturi deosebite.
