Ambalaje lactate: Ce face Napolact greșit? Studiu de caz

După ce am fost în vizită la o stație de sortare a deșeurilor în 2022, am înțeles cât de mare este problema lactatelor ambalate în recipiente albe și bej. Opace. Acest tip de plastic nu se reciclează în România. Sau se reciclează foarte greu. Nu prea îl primește nimeni. Ceea ce însemnă că toate acele sticle, cutii și cutiuțe de lapte și iaurt ajung să fie arse. În loc să devină materie primă pentru alte produse de plastic măcar, dacă nu chiar pentru același tip de recipient.

Problema a fost semnalată din câte știu și producătorilor de lactate și este relativ ușor de rezolvat, trebuie doar să existe voința schimbării. De la plasticul ăla alb pe care nu îl vrea niciun reciclator la un PET transparent, ușor de reciclat.

Când am văzut deci noul ambalaj de la Napolact era cât pe ce să sar în sus de bucurie, căci aparent schimbarea a fost îmbrățișată. În România în care ne-am obișnuit să spunem că nu se schimbă nimic. Sau se schimbă prea greu. Sau...Completați voi.

Producătorul ăsta de lactate a înțeles problema și a trecut în sfârșit la PET transparent.

Sau nu...? Am citit apoi cu atenție ce scria pe sticlă: "Recipient 100% reciclabil. Cu excepția etichetei". Și am început să-mi pun întrebări:

Ce se întâmplă cu sticlele care nu au eticheta dezlipită? Va ști cineva de la stațiile de sortare că sub eticheta aia se află un PET alb transparent și merită pus la peturi reciclabile și nu la ars? Va sta vreun sortator să dea eticheta jos, dacă nu a dat-o deja omul acasă? N-o să ajungem de fapt în aceeași situație, în care acest ambalaj va ajunge tot ars, nu reciclat?

Nu se transferă prin această schimbare responsabilitatea reciclării tot pe consumator? Pe principiul "eu mi-am făcut treaba, am schimbat recipientul, e treaba ta să citești eticheta, să o dezlipești și să te asiguri că petul va fi reciclat"?

Dacă tot au făcut o schimbare de ambalaj, au gândit o întreagă comunicare pe subiect, deci s-a făcut un efort de design de produs, de creație, un efort de comunicare, etc, de ce nu s-a luat în calcul și eticheta? Să fie și ea reciclabilă?

Capacul. E din HDPE, care e un material reciclabil într-adevăr. Și suntem sfătuiți să îl lăsăm atașat de sticlă. Dar asta înseamnă că va fi un PET + HDPE, adică un mix de materiale. Ori noua direcție în materie de reciclare și de economie circulară este să gândim ambalajele produselor, din start, pe cât posibil, cu același tip de ambalaj. De ce facem în 2024 ceva nou fără să ținem cont de toate recomandările internaționale?

Când au ajuns la partea de comunicare a noului tip de ambalaj, nu a zgâriat pe nimeni pe urechi "cu excepția etichetei"? Adică să susții, negru pe alb, că știi că parte din ambalajul tău NOU nu se poate recicla, dar că nu te interesează asta. E o asumare și asta, dar consumatorii au nevoie de o altfel de asumare din partea producătorilor. Anume, că vor să rezolve problemele pe care ei înșiși le cauzează, nu doar să se prefacă interesați de asta.

Nici măcar nu vreau să intru acum în analiza campaniei de comunicare a acestui nou tip de ambalaj. Care are destule elemente pentru care ar putea fi acuzată de greenwashing.

De data aceasta vreau păstrez discuția concentrată pe problema ambalajelor. Și a problemelor de mediu rezolvate doar pe jumătate. Pentru că este un tipar pe care îl văd foarte frecvent în rândul companiilor mari. Unde există resurse pentru a chema în ajutor consultanți externi, dacă vezi că oamenii interni nu înțeleg pe deplin conceptele complexe legate de sustenabilitate. Dar pare că această variantă nici măcar nu e luată în calcul. Poate și pentru că șefii înșiși nu înțeleg pe deplin conceptul?

Ce spun experții

Rămânem deci la problema ambalajelor și cerem părerea specialiștilor în managementul deșeurilor. De la care am vrut să aflu dacă rezolvă acest nou tip de ambalaj problema reciclării ambalajelor albe netransparente.

Iată ce mi-a răspuns Dan Ceaușescu, CEO Greenpoint Management: "Da, în ceea ce privește materialul, PET-ul transparent este cel mai reciclat tip de PET. Totuși, în acest caz, din cauza etichetei care acoperă aproape toată sticla, pentru a fi sortat la categoria potrivită în stațiile de sortare (oricare variantă, manuală sau automată) consumatorul trebuie să îndepărteze eticheta înainte de a pune recipientul în containerul/sacul dedicat. Altfel PET-ul nu o să fie sortat, ajunge tot la incinerare."

Așadar ceva ce putea să fie bun și lăudabil se transformă, din nou, în ceva criticabil. O măsură care trebuia luată pentru a rezolva problema reciclării e posibil să nu schimbe cu mult situația. Și pare a fi o măsură luată doar ca să bifăm că am făcut ceva. "Eu mi-am făcut partea, dar mai departe, să facă și alții". Alții, adică omul de rând, consumatorul.

Sigur că, de celaltă parte, Napolact poate spune: "Dar ceilalți care nu au făcut nici măcar atât? De aia nu mai ziceți nimic? Nu era mai bine să nu facem nici noi nimic și nu se mai lua nimeni de noi?"

Ceilalți, adică Covalact, Gusturi Românesți, Zuzu, Danone, cam toți marii producători de pe piață, care nu au făcut nici măcar acest efort minim, de a schimba recipientele albe nereciclabile cu un banal PET transparent.

Așa este, asumarea și curajul transformării implică și riscul acesta, de a fi luat în vizor, mai mult decât ceilalți. Dar numai dacă asumarea se face doar pe jumătate. Și numai dacă te oprești din treabă înainte ca ea să fie terminată.

Altfel, poți fi dat ca exemplu pozitiv. Iar eu sunt prima care va dori să scoată în față aceste exemple. De asta accentul pe această platformă este pus pe soluții. Soluții sustenabile pentru oameni și companii. Vreau să le descopăr și să le scot în față. Să le promovez. Dar căutându-le, dau și peste aceste exemple de semi-soluții.

Sustenabilitatea și înverzirea produselor începe de la design. De la eco design. Și poate că exemplul ăsta ne arată de fapt lipsa specialiștilor în sustenabilitate din companii. Oameni de marketing, de produs, de comunicare, trebuie, dintr-o dată, să facă lucrurile altfel. Dar sunt atâtea căi de a-i ajuta pe acești oameni să înțeleagă noua cale. Care nici nu durează o veșnicie și nici nu costă o avere, încât nu prea se mai poate folosi argumentul nepriceperii prea mult timp. Trebuie doar să vrei.

Există mereu soluții

Vestea bună este nimic nu e permanent. Încă se mai pot face schimbări. Încă se mai pot îndrepta lucrurile. Și nu trebuie să fie un consum de resurse foarte mare pentru asta.

Dan Ceaușescu: "Ca îmbunătățire, recomandat este să fie o etichetă de dimensiuni mai mici, astfel încât în procesul de sortare să fie identificat imediat ca PET transparent, fără să mai fie nevoie de îndepărtarea manuală a etichetei.

Cea mai bună variantă este sticla din sticlă, returnabilă. Urmează ambalajele monomaterial, în cazul sticlei din PET, cel transparent, cu imprimare etichetei direct pe sticlă (gravat - vezi sticla de Sprite in UK sau cu substanțe prietenoase cu mediul) și cu capac tot din PET."

Costă prea mult să faci o etichetă mai îngustă, astfel încât să se vadă că dedesubt e un PET trasparent și măcar la sortare să fie încadrat corect, chiar dacă nu dezlipește consumatorul eticheta? Așa cum au apele și sucurile, unde nu trebuie să dezlipim nimic?

Costă oare mai mult decât o campanie de informare serioasă pe care ar trebui să o faci pentru clienții tăi consumatori, ca să înțeleagă că trebuie să dezlipească eticheta și mai ales să îi determini cumva șă și dorească să facă acest efort? Cât timp și câte resurse ar trebui să investeți în asta? Și mai ales, cu ce rezultate?

Pentru mine, răspunsul pare simplu, fără să am bugetele în față. Speranța mea este însă că cineva care are acces la excel-urile cu cifre chiar să fie curios să facă un astfel de calcul. Și mai apoi, să aibă și dorința de a convinge un șef să aprobe schimbarea. Pe bune. Până la capăt.